Asta ca sa nu mai rada unii de mine cand le zic “carmenalbisteanupunctwordpresspunctcom”.

“The best way to find yourself is to lose yourself in the service of others” (Gandhi).

Citatul de mai sus e scris cu marker rosu pe un cort de pe santierul Big Build 2011 din Baltesti. Acolo, de luni, cam 250 de voluntari pe zi bat cuie, vopsesc pereti, gletuiesc colturi, taie placi, lipesc benzi pe margini, monteaza usi, ferestre, acoperisuri si tot ce mai trebuie unor case. Planul a fost ca, in cinci zile, voluntarii Habitat for Humanity Romania sa construiasca zece case pentru cateva familii nevoiase din Prahova. Dintre cei pe care i-am intalnit joi pe santier, cam jumatate erau voluntari din Irlanda de Nord, cu “antecedente” pe santierele Habitat.

La una dintre casele aste am muncit si eu. Nu mai dadusem cu glet niciodata, asa ca Geo, o voluntara Habitat for Humanity Comanesti, mi-a explicat cat material trebuie sa pun, cum si unde. Printre zgomotele facute de bormasina, Geo mi-a spus ca are 16 ani si ca vine in santierele Habitat de 6 ani, adusa de tatal ei. La inceput, cand avea 10-11 ani, facea pe translatorul intre voluntarii romani si cei straini, iar apoi, pe la 12 ani, a inceput sa primeasca si ea sarcini mai usoare.

Tot ea mi-a povestit ca, la nivel international, exista mii de volunari Habitat care isi sacrifica timpul si banii pentru a le construi case saracilor. De fiecare data cand vor sa construiasca in alte tari, voluntarii Habitat trebuie sa plateasca o taxa. Asadar, toti irlandezii si toate irlandezele de la Baltesti au scos bani din buzunar pentru aceasta taxa si pentru cheltuielile de transport, cazare si masa. Ba chiar – imi povestea cineva pe santier -unul dintre irlandezi a ramas fara bani, asa ca sotia lui a organizat un Garage Sale si i-a trimis toti banii stransi doar ca sa mai poata lucra cateva zile la casele din Romania.

In loc de zece, au fost noua

Familiile beneficiare sunt alese in functie de cateva criterii clare. Conteaza foate mult numarul de membri ai familiei, daca au copii, daca mai au sau nu o locuinta, situatia materiala, daca pot sau nu sa ia un credit imobiliar etc. Pentru locuintele primite, ei platesc o rata lunara timp de 20-25 de ani, ca la banca, in functie de tipul constructiei. Pentru casele din Baltesti, familiile beneficiare vor plati o rata de 200 de lei pe luna.

O alta obligatie a beneficiarilor este de a munci la propria casa. Ei trebuie sa insumeze un anumit numar de ore lucrate la constructie pentu a primi locuinta. Am vazut pe santier familii intregi lucrand impreuna cu voluntarii, iar asta m-a bucurat. Ce m-a intristat, insa, a fost faptul ca una dintre case a ramas doar la nivelul de fundatie. Asta pentru ca, desi o echipa de romani si irlandezi pusesera osul la treaba sa le construiasca lor casa, una dintre familii nu a venit sa dea o mana de ajutor. Asa ca voluntarii nu le-au mai construit nimic. LE: Pana la urma, managerul de proiect a gasit o familie cu care sa semneze actele pentru a zecea casa si s-au apucat de treaba.

In ziua bloggerilor, pe santierul Habitat din Baltesti mi-am dat seama cat de bine ma simt cand ies din rutina facand ceva absolut nou, alaturi de oameni care au lucrat pentru binele altora, dar foarte, foarte mult si pentru binele propriu. Pentru ca au avut o zi in care au fost cu totii o echipa, departe de telefoane, de intalnirile si stresul de zi cu zi.

Il felicit pe Alex pentru initiativa si pe toti voluntarii Habitat, romani si straini, fie ca sunt la prima casa construita, fie ca vin pe santier de ani buni, la fel ca Geo. Pentru petele de var, castile portocalii si amintirile frumoase cu care au ramas dupa ziua petrecuta pe santier, merita felicitari si Cristina Bazavan, Cristi Sutu, Doru Panaitescu, David Pripas,  Tina Florea, Andreea Burlacu, Oana Bratila, Andreea Vasile, Lavinia Marica, Pandutzu, Ionut Bunescu, Ivo Bobal, Adi Zabava, Byubay, Andrei Zdetovetchi, Bogdan Sandu, Bogdan Ciungara, Razvan Olaru, Daniel Vrabioiu, Alex Conu, Razvan Baciu, Diana Stoleru,  Corina Anghel, Cristian Clita, Lucian Ghinda,  Sebastian Morea, Luiza si Cezar Vasile. De asemenea, felicitari colegelor de echipa de la RBS, alaturi de care am descoperit secretele prepararii unui glet ca la carte.

N-am ajutat doar la construirea unor case si a unor noi inceputuri pentru cateva familii, ci la construirea unor comunitati. Ar trebui sa facem asta mai des.

Va las cu un video facut de Razvan Baciu, ca sa vedeti ca nu-i poveste.

Trei din patru apeluri la 112 sunt false urgente. Adica 73% dintre apelurile facute de la inceputul anului pana acum au fost false. Gandeste-te cum ar fi sa intre cineva drag in stop respirator, sa stii ca moare in 3 minute si ca ambulanta nu va ajunge la timp pentru ca operatorii sunt tinuti din treaba de niste pusti care se plictisesc acasa. Poate nu ti se va intampla chiar tie asta, dar e bine sa stii ca se intampla familiilor celor circa 20 de persoane ranite grav in accidente in fiecare zi.

Ce putem face?

E simplu: sa nu sunam aiurea. Sunt curioasa cati dintre cei care suna la 112 iresponsabil sunt adulti si cati sunt copii. Cand eram mica, era mare distractie cu prank calls la mine in bloc. Sunam la Informatii si ceream informatii despre orice. E posibil sa fi sunat si la Salvare, nu-mi amintesc. Imi amintesc doar ca nu faceam asta singura, ci cu restul copiilor si ca, de fapt, de cele mai multe ori nici nu aveam curaj sa spunem ceva si inchideam imediat.

La nivel de statistici, in provincie situatia e mult mai grava decat in Bucuresti (unde 55% dintre apeluri sunt false), cu judetul Covasna in frunte (86,86% dintre apeluri sunt false).

Cred ca e important ca mesajul campaniei sa ajunga la cat mai multi parinti, invatatori, profesori sau alti oameni care au de-a face cu copii si care le pot explica pericolul apelurilor false. Dar nu numai: cel mai grav e cand oameni cu discernamant suna fara sa le pese de consecinte, de parca Ambulanta ar fi serviciul lor personal. Asa ca de data asta am sa va rog sa raspandim vestile proaste. Cum sunt asta, asta si multe altele pe care le vedem la stiri.

Insa exista si oameni care se descurca doar cu pasiune. Unul dintre ei este Daniel Vrabioiu, care s-a apucat de facut fotografii acum aproape trei ani. De atunci, si-a perfectionat tehnica si a “exersat” implicandu-se intr-o gramada de proiecte in care a crezut. Si o sa sune si mai interesant cand o sa va spun ca, opt ore pe zi, lucreaza la ING, printre costume, cravate si cifre.

Daca va uitati prin albumele lui o sa gasiti poze cu oameni care pedaleaza in loc sa sofeze, fotografii de la evenimente culturale, cauze ale unor ONG-uri etc. In acesti trei ani, Daniel a facut aproape 100.000 de fotografii si a cunoscut o gramada de oameni faini, cu o gramada de ocupatii, idei si proiecte. Si asa a crescut.

Ca o urmare naturala anii astia de pasiune si munca, a vernisat prima sa expozitie. Daca dati o fuga pana vineri la Ceainaria Carturesti, puteti sa admirati seria Street Photography@Street Delivery, cu fotografii facute la Street Delivery 2010. Fotografiile sunt de vanzare, iar banii vor merge catre Asociatia Ovidiu Rom. Daca nu ajungeti la Carturesti, macar lasati-va inspirati de povestea lui si apucati-va sa faceti ceva.

Va las cu un colaj cu fotografii ale copiilor pe care Ovidiu Rom ii ajuta sa mearga la gradinita, ca sa vedeti la cine vor ajunge banii vostri. Daca aveti orice intrebari despre expozitie si strangerea de fonduri, trimiteti-le la irina.vasilescu@ovid.ro.

Nu o sa ma convinga nimeni vreodata ca un milion de carti pot inlocui experienta practica, indiferent daca vorbim de carti de bucate sau despre parasutism. Dar eu n-as fi descoperit niciodata cat de misto e marketingul direct, de exemplu, si cat de bine se pot aplica principiile lui intr-o gramada de domenii daca nu as fi citit cartea lui Drayton Bird sau nu l-as fi auzit pe Tudor Fulea dand exemple de campanii faine de la inceputul carierei lui, cand lumea inca trimitea taloane prin posta

Am intrebat in stanga si in dreapta si i-am rugat pe colegii de la Next si pe alti cunoscuti care lucreaza in comunicare si marketing sa ma ajute sa fac o lista de carti. I-am rugat sa-mi spuna cartea lor preferata de creatie, comunicare sau marketing, aia care le-a luminat ideile si i-a invatat cateva trucuri esentiale. Cartea pe care ar recomanda-o oricarei persoane din domeniul asta.

Iata ce a iesit:

•  Marketing direct pe intelesul tuturor, Drayton Bird – una dintre cartile mele de marketing preferate, recomandata si de alte doua persoane;
• Hey Whipple, Squeeze This: A Guide to Creating Great Advertising, Luke Sullivan – de departe cea mai recomandata carte de creatie, laudata si apreciata si probabil urmatoarea pe care o voi incepe;
• Ogilvy on Advertising, David Ogilvy – asta m-a tinut in priza si o recomand calduros. N-am reusit sa o las din mana prima data si am recitit-o dupa cateva luni;
• Sfarsitul advertisingului asa cum il stim, Armin Brott & Sergio Zyman – o carte despre rezultatele publicitatii si schimbarea perspectivei;
• The Tipping Point: How Little Things Can Make a Big Difference, Malcolm Gladwel – despre word of mouth, care se raspandeste “ca o epidemie”;
• Adland: A Global History of Advertising, Mark Tungate – etapele si curentele prin care a trecut publlicitatea de-a lungul timpului;
• Lateral Thinking – Creativity Step by Step – inca o carte despre dezvoltarea creativiitatii;
• Marketing Management, Phillip Kotler – O carte care te invata marketing pas cu pas. Chiar daca e mai veche, ramane pe lista de lecturi obligatorii pentru cine vrea sa invete marketing;
• Hegarty on Advertising: Turning intelligence into magic, John Hegarty – cea mai recenta carte citita de mine, plina de povesti, sfaturi si exemple de tinut minte;
• Cele sase palarii ganditoare, Edward de Bono – despre o metoda de gandire creativa devenita deja celebra;
• Buyology, Martin Lidstrom – despre comportamentul consumatorului;
• Perfect Pitch: The Art of Selling Ideas and Winning New Business, Jon Steel – cum sa cuceresti clientul la pitch;
• Adevar si minciuna in Advertising, Jon Steel;
• The little blue book of advertising: 52 Small Ideas That Can Make a Big Difference, Steve Lance & Jeff Wolf – o carte cu sfaturi practice despre cum sa faci reclame care functioneaza. Si e la 13 dolari pe amazon.com;
• Jucing the Orange: How to Turn Creativity into a Powerful Business Advantage, Pat Fallon & Fred Senn;
• How to Catch the Big Idea: The Strategies of the Top-Creative, Ralf  Langwost & John Hegarty;
• The Advertisinng Concept Book: Think Now, Design Later, Pete Barry – o carte care te invata sa construiesti campanii, despicand firul in patru si analizand campanii celebre;
• 2 Kilo of Kessels Kramer, Kessels Kramer – reia cele mai bune creatii ale agentiei cu acelasi nume si drumul ei spre maretie;

• PR cu buget restrans, Leonard Saffir – o singura persoana mi-a recomandat o carte de PR. Ok, nu am eu prea multi prieteni PR-isti, dar e ciudat

Concluzia: creativii au recomandat in masa “Hey, Whipple”, in timp ce oamenii de marketing prefera Drayton Bird. Acestea fiind scrise, astept recomandari pentru a completa lista. Care e cartea voastra de comunicare preferata?

PS: Le multumesc colegilor de la Next, celor de la Spada, de la The Institute & Millenium, de la Greenpixel, de la Three, surselor de la IQads si tuturor consultantilor, freelancerilor si prietenilor care au facut aceasta lista posibila

De fiecare data cand treceau, se zgaltaia mobila. Geamurile de la usi incepeau sa tremure, iar scaunul patina pe parchet. N-am putut sa inchid un ochi. Cand aveam senzatia ca incep sa atipesc, trecea tramvaiul. 

Si imi era si frig. Printre ramele de lemn vechi cu vopsea grena cojita trecea vantul. Degeaba ma infofoleam si dadeam centrala la maximum, ca nu se simtea. Era ger in casa. 

Geamurile mele de la etajul doi n-au putut bloca zgomotul facut de masini, de tramvaie, de betivi, de club si nici frigul.

Asta ar fi putut fi jurnalul meu zilnic pana acum jumatate de an. Pe vremea aia, stateam intr-un bloc cu bulina de langa Biserica Armeneasca. Jumatate din populatia strazii locuia abuziv intr-o singura casa, si aia pe jumatate daramata, iar mie imi era frica sa vin singura acasa seara. Dar nu eram sigura daca ar trebui sa pun problema asta inainte de “se surpa balconul”, “cade tencuiala” si  ”se zgaltaie blocul”. Parca nu-mi venea sa cred ca tocmai maine si tocmai pe mine o sa ma prinda cutremurul acasa.

Din pacate, consolidarea blocurilor vechi nu e o prioritate. Ca multe alte lucruri pentru care exista bani, pisica se paseaza din curte in curte si nimeni nu e responsabil.

Vlad Ursulean a facut un film despre sensul vietii atunci cand astepti sa fii ingropat sub daramaturi. E fain, bine documentat si arata o atitudine putin surprinzatoare a celor care locuiesc in blocurile cu bulina: nu numai ca nu stiu ca li se poate darama casa oricand, dar pot sa garanteze “cu viata” ca nu va veni niciun cutremur.

Doua mari parcari din Bucuresti – Unirii, aripa Calarasi si Carrefour Baneasa – vor fi acoperite cu gazon si vor gazdui fel de fel de activitati care ne vor face sa iubim mai mult orasul in care traim, sa experimentam si sa descoperim noi pasiuni. Vom invata sa jonglam, sa ridicam zmeie, sa dansam street dance, sa pictam mobila si ce trebuie sa facem ca sa convietuim pasnic cu vecinii nostri (eu la asta merg neaparat). Toate, cu picioarele in iarba.

Park(ing) day este organizata pentru al doilea an la rand de RFI Romania. Am stat de vorba cu Tea Vasilescu, PR la RFI si “creierasul” din spatele operatiunii, care mi-a mai zis cateva chestii interesante.

De ce avem Park(ing) day pe 16 septembrie, intr-o zi de vineri?

Tea: La nivel international, Park(ing) day se organizeaza in a treia zi de vineri din luna septembrie, intre orele 10 si 18. Asta e regula, dar proiectele alese sunt atat de interesante, incat credem ca lumea o sa faca o vizita, chiar daca se afla in timpul programului.

Ce e diferit anul asta fata de editia de anul trecut?

Tea: Ideea evenimentului este sa faci ceva interesant pe spatiul pe care il ocupa 3 locuri de parcare. Anul trecut nu am avut doua parcari mai mari, ci 5 mai mici. Anul asta avem parcarea de la Unirii si pe cea de la Carrefour Baneasa si 20 de proiecte inscrise. Park(ing) day va fi un festival urban, plin de concepte care sa ii ajute pe bucuresteni sa isi revendice orasul, sa se bucure de el si de partea lui frumoasa. Se intampla o gramada de lucruri si putem invata zeci de chestii misto in orasul asta, dar nu aflam despre ele.

Spune-mi despre proiectele pe care le vom gasi in parcarile acoperite cu gazon. Ce fel de activitati ii asteapta pe vizitatori? Care sunt cele mai tari din parcare?

Tea: Sunt proiecte de tot felul inscrise. Cine o sa vina sa-si revendice locul de parcare o sa invete sa ridice zmeie, sa faca smoothies, sa jongleze, vor fi mese de ping pong, canapele pe iarba verde, isi vor putea curata bicicleta, vor dansa street dance si dans irlandez, vor admira statuile umane de la Teatrul Masca, iar printre cursuri avem unul despre cum sa te intelegi mai bine cu vecinii tai. Astea sunt doar cateva, pentru ca ONG-urile si celelalte organizatii inscrise au venit cu tot felul de idei, toate menite sa ne ajute sa ne descoperim noi hobby-uri.

Ce fel de organizatii s-au inscris cu proiecte?

Tea: Printre altele, avem cateva ONG-uri de mediu, 4 grupuri de biciclisti, organizatii specializate in workshop-uri si s-au inscris si un grup de arhitecti care nu fac parte din vreo organizatie, dar vor sa vina sa ii invete pe oameni sa impleteasca mobilier urban si sa stea impreuna  la o narghilea.

Unde a inceput miscarea Park(ing) day si ce presupune ea?

Tea: Ideea este sa ii motiveze pe oameni sa vina in parcari, sa se relaxeze si sa se bucure de orasul lor. A inceput in San Francisco, apoi a continuat in Franta si s-a extins pana in orasele mai mari din Europa si SUA. E o franciza si sunt niste reguli pe care trebuie sa le respecti cand vrei sa organizezi Park(ing) day la tine in oras. Regulile sunt legate mai ales de ideea evenimentului – trebuie pastrata ziua, locurile de parcare etc.

Cum au reactionat soferii la editia de anul trecut, cand au vazut ca le-ati ocupat parcarile?

Tea: Au fost cam suparati, dar pana la urma au inteles ca este mai important sa faci ceva in orasul asta si ca el este al tuturor. Trebuie sa invatam sa convietuim unii cu altii si sa ne bucuram de avantajele pe care ni le ofera fiecare mijloc de transport. Eu sunt si biciclist, si sofer, si pieton. Dar altfel vad orasul si altfel ma bucur de el pe doua roti, cand sunt mai atenta la drum si la ce ma inconjoara.

Cu ce vor pleca acasa cei care vor face o vizita parcarilor verzi?

Tea: Avantajul de a sta in Bucuresti, spre deosebire de celelalte orase din tara, este faptul ca e un oras incarcat cultural. Avem o diversitate culturala care nu se mai gaseste in alta parte si, incet incet, incepem sa semanam cu celelalte capitale europene la capitolul asta. Din pacate, noi nu prea avem hobby-uri. Cred ca asta e o problema: nu prea avem pasiuni traznite. Ne place sa citim, sa mergem cu bicicleta, dar nu incercam sa descoperim si altele noi. Insa la Park(ing) day ne vom intalni cu atatea proiecte si vom avea ocazia sa experimentam.

Foto si detalii aici.

Nu stiu daca un buget mic poate scuza lipsa unei strategii daca ne gandim ca, in cel mai fericit caz, o sa ajungem de rasul lumii.

Am facut acum cateva luni prezentarea de mai jos, pentru fostii colegi de la Spada, dar mi-am amintit de ea dupa ce am citit postul Roxanei Precu. E bazata pe informatii gasite prin carti de marketing si ce mai tineam minte din facultate. Are cateva directii de care ar trebui sa tinem cont atunci cand organizam un concurs sau o promotie, pericole si cate ceva despre premii. Sper sa va fie utila!

Sunt oameni atat de absorbiti de pasiunea lor, incat  daca si-ar lua cinci minute pentru a  le povesti si altora, ar simti ca pierd timp pretios. Unul dintre ei este Alin Uhlmann Useriu, presedintele Asociatiei Tasuleasa Social, pe care l-am cunoscut la sfarsitul lunii iulie.

Nu stiu cati dintre voi ati auzit de acest ONG, dar de dragul ipotezei mele, sa zicem ca nu prea multi. Tasuleasa e un deal de undeva, din Bistrita, unde a copilarit Alin. Pe atunci, a traversa dealul insemna a traversa padurea. Revenind in tara dupa cativa ani petrecuti in Germania, padurea nu mai era unde o lasase.

Asa ca, acum zece ani, el a pus bazele Tasuleasa Social, un ONG cu un nume cam greu de marketat – nu inspira verde, eco sau pomisori. Cu toate astea, Alin a reusit sa puna bazele unuia dintre cele mai faine proiecte de voluntariat de care am auzit pana acum. Acolo nimic nu e facut sa placa, ci sa functioneze. Voluntarii nu vin pe vrute, ca in tabara, ci pe alese. Vin sa planteze copaci, sa invete despre padure, despre munte si despre apa. Distractiile sunt tiroliana, rapelul si podurile carora tot ei le-au inodat funiile si le-au batut cuiele. Vin sa faca, nu sa primeasca, nu sa povesteasca.

Pe 20 august, Tasuleasa Social a implinit zece ani de fapte bune.

In zece ani, Alin a adus la Tasuleasa 10.000 de voluntari, majoritatea elevi de liceu din Romania, Germania si Republica Moldova. Impreuna, ei au plantat aproape 150.000 de puieti, au adunat peste 200 de tone de gunoaie din albiile raurilor, au vaccinat 650 de copii impotriva hepatitei, au adus transporturi de medicamente din Germania pentru spitale si azile de batrani si nu numai. Au facut chiar si pe Mos Craciun pentru copiii din satele izolate din Bistrita-Nasaud.

O buna parte dintre voluntarii care au plantat la Tasuleasa sunt fii de padurari care traiesc in zona. Vin din familii care isi castiga traiul din taierea copacilor. Calca pe urmele parintilor pentru a acoperi, dupa ei, fiecare gol lasat in padure.

Acum, faptele lor bune se vad: padurea a inceput sa creasca, gunoaiele au disparut, iar cei 10.000 de tineri care au purtat insigna cu “Tasu” au invatat de la Alin ca voluntariatul nu trebuie sa le placa. Trebuie sa-l faca din convingerea ca toate lucrurile bune pe care ei le cresc ii ajuta si pe ei sa creasca.

La Tasuleasa am cunoscut niste tineri relaxati, care iti pot spune din ce copac provine orice bucatica de lemn, dar care stiu sa faca si filme de animatie despre oameni si padure. Spiritul pe care a reusit sa il creeze Alin in acel colt de tara a fost ceva unic pentru mine si, sunt convinsa, si pentru voluntarii care au vazut cum din mainile lor ies lucruri neasteptate. Si nu cred ca sunt prea multe lucruri care se pot compara cu faptul ca ai ajutat si ai contribuit la educarea unor comunitati izolate, a unor generatii care vor creste la randul lor alte generatii, in acelasi spirit.

Articolul asta este un raspuns la leapsa primita de la Alex.

LE: Acum vreo luna v-am mai facut cunostinta cu un om al carui nume nu e la fel de celebru in Romania pe cat ar merita.

Even Later Edit: Am adaugat mai jos si o animatie superba, facuta de Paul Muresan, unul dintre voluntarii de la Tasu (e incredibil cat de bine ii iese accentul oamenilor din muntii Bistritei).

Fotografii de Alex Tomazatos si cateva din colectia mea personala.

In vacantele de vara, mergeam aproape zilnic in vizita la unchii lipoveni. Daca erau acasa insemna ca sa pregateau de o noua plecare “in balta, la peste”. Am si acum in minte o imagine-carte postala, genul ala de imagine care cuprinde o atmosfera completa: stateam cu sora-mea in curte, la umbra, pe niste scaunele de lemn, si cascam ochii la ei cum repara setcile, in timp ce noi rontaiam de zor la niste scrumbie uscata sau afumata, iar la radio se auzeau cotele Dunarii (soasant sentimetra).

Aproape de fiecare data cand mergeam in vacanta in alta parte decat pe litoral, mergeam la Mila 35, la Crisan, la Portita, la Techirghiol, la Murighiol sau alte locuri inconjurate de canale si de stuf. Cel mai mult imi placea Portita, pentru ca era “la mare”, nu “la balta”. Aveam 11-12 ani cand am fost acolo prima data si am continuat sa merg in fiecare vara pana pe la 16-17 ani. Portita insemna pe atunci o plaja imensa cu multe golfuri mici dintre care il alegeam zilnic pe cel cu apa mai curata si nisipul mai fin. Era un singur chiosc cu bere la PET si eugenii, un restaurant cu peste, peste si ciorba de peste si o discoteca unde se strangeau seara toti turistii. Erau putini, pareau rataciti, iar corturile lor faceau parte din pustietatea plajei. Majoritatea erau straini sau romani instariti, de peste 40 de ani. Nu era alta optiune de cazare in afara de cort sau cerul liber, iar mie imi placea sa dorm in hamac.

De la an la an, s-a schimbat peisajul: au aparut casute, apoi vile, inca vreo doua pizzerii, pe jos au pus asfalt, iar lumea a auzit de Portita.

Delta e saraca. Localnicii sunt ca niste oameni care au castigat la Loto o casa imensa, mobilata luxos, dar care n-au ce manca. Bunica mea avea pamant in balta. Mergea in fiecare vara sa munceasca la gradina. Venea cu ardei, rosii, ceapa si alte legume neinteresante pentru niste copii. Pe langa astea, mai aducea si cateva galeti de corcoduse si numai una de capsune. De corcoduse e plina Delta, iar eu eram satula. Corcoduse proaspete, gem de corcoduse, compot de corcoduse… Dar capsunele erau putine, asa ca aveam o strategie: le mancam pe alea mai coapte mai intai, le alegeam pe cele mai acre si le puneam cu miere, astfel incat in 3 zile le mancam pe toate, fara sa aruncam nimic. Cand mergeam in balta, mancam numai bors din 4-5 feluri de peste, peste prajit cu mujdei, ciorbe de lisita si de cocos si corcoduse. Nu tu ciocolata, nu tu inghetata, nu tu snacksuri. Nu-mi placea sa stau prea mult prin balta.

Oamenii din Delta sunt saraci, miros a peste si a motorina de la barci, au mainile negre de la smoala si catranul cu care le ung, ii dor articulatiile pentru ca stau cu picioarele in apa rece zile intregi, se spala la lighean pentru ca nu au apa curenta si nu gatesc pizza pentru ca ingredientele nu cresc la ei in gradina. Cand merg la munca, merg sa ude rosiile sau sa pescuiasca. Copiii lor nu merg la scoala pentru ca e la doua sate si cateva canale distanta. Nu-mi placeau prea mult nici oamenii din balta.

La 15 ani m-am despartit de Delta

Am plecat la liceu, la Breaza. In cei 4 ani petrecuti acolo  am facut zeci de excursii si am vazut pentru prima data cum arata tara in afara de locurile mainstream gen valea Prahovei, unde merge tot romanul. Am vazut cele mai faine locuri, din nordul Moldovei pana in Alba Iulia, am vazut munti, manastiri, cabane, partii, case bogate si ingrijite, cetati, castele si muzee. Toate, locuri minunate.

Am cunoscut si oameni care nu mancasera in viata lor o malasolca, nu stiau sa tina undita, nu vazusera stuful, pasarile si canalele din Delta decat in poze, nu facusera plaja decat la Costinesti sau Navodari, mancau cu pofta icre Negro cu gust de plastic si ma intrebau mereu cand imi mai trimite mama peste. Toti, niste oameni minunati.

S-au facut opt ani de cand merg la Tulcea o data la cateva luni, iar in Delta cel mult de cateva ori pe an – cel mai des la Sfantu Gheorghe. In tot timpul asta am incercat sa ii conving pe toti oamenii minunati despre care va povesteam ca in Delta e altceva. E linistea aceea, borsul acela, dealurile acelea, Dunarea aceea, mirosul acela, oamenii aceia, pelicanii aceia, cormoranii aceia, barcile acelea, broastele acelea, stuful acela, casele acelea, caldura aceea, tantarii aceia, cerul acela, salciile acelea, nuferii aceia, intinderile acelea, chiar si corcodusele acelea.

Ma bucur tare mult ca toti cei pe care i-am adus sau i-am trimis in Delta revin an de an. Dar imi pare rau ca inca intalnesc oameni care n-au fost niciodata acolo, pentru ca n-au auzit niciodata de lucrurile si locurile acelea. Ar fi dispusi sa petreaca mai mult timp pe drum, s-ar indragosti si si-ar face mai des concedii acolo, ar plati mai des localnicii pentru un bors de peste ca la mama lui, ar bate in geamul fratilor lui Nemo de la acvariul din Tulcea, dar nu le-a povestit nimeni ca pot face asta sau de ce ar face-o. Sunt lucruri despre care nu se aude la Bucuresti.

De asta i-as ridica statuie celui care a pus Dobrogea pe lista obiectivelor din campania Redescopera Romania. Au fost 22 de bloggeri acolo, adica 22 de oameni care au ramas gura casca, chit ca mai fusesera in Delta sau nu. Au scris cate un post pe zi si, ca si mine acum, nu stiau despre ce sa scrie mai intai. Citeam articolele celor care au fost anul asta pentru prima data acolo si as fi dat orice sa le pot vedea prima reactie cand au coborat din salupa/barca/pasager. Pe oamenii aia i-au citit alte cateva mii de oameni, la fel ca si pe bloggerii care au fost la Sfantu Gheorghe si au scris despre Anonimul. Vestea buna nu se duce decat cu vorba buna, iar Sfantu Gheorghe, de cand are un “festival pe nisip”, creste. Oamenii si-au transformat casele in pensiuni, ii duc pe turisti cu barcile sa vada pelicani si le pun pe masa peste prins de dimineata. Cred ca articolele publicate vara asta pe bloguri, pe facebook si impresiile cu care au plecat din Delta turistii – fie ei cititori de bloguri sau nu – fac cat o mie de campanii de promovare de orice fel.

Ati fost in locul ala unde se ajunge greu, unde nu stii exact daca gasesti cazare, unde nu e apa curenta peste tot, unde tantarii altoiti ies la 8 in fiecare seara si v-ati indragostit de el. Felicitari, ati (Re)descoperit Delta!

Fotografiile sunt din colectia personala a lui Doru Panaitescu, facute intre 2007 si 2009, iar unele dintre ele nu au mai fost publicate niciodata. Mersi, Doru!